Scopul muncii este să ne susțină evoluția personală. Prin muncă, fiecare dintre noi căutăm pe parcursul vieții noastre să ne împlinim un sens personal. De aceea iluzia că munca este liniară și trebuie să fie succes după succes, ne-a adus în mileniul prezent foarte multe dureri.
Pe parcursul vieții profesionale ne construim scenarii în care suntem puși în fața unor alegeri. Mulți dintre noi evităm aceste alegeri până în ultima secundă. Alții ne luptăm cu ele și ne chinuim pe noi și cei dragi nouă, până ne dăm voie să ne trezim și să vedem realitatea așa cum e necesar să o înfăptuim. Fiecare decizie care trebuie luată în viața ta nu va rămâne neluată. Însă drumul până la ea poate să fie mai lin decât crezi.
Cei patru călăreți ai Apocalipsei este o metaforă care descrie sfârșitul vremurilor în Noul Testament. Aceștia descriu cucerirea, războiul, foamea și, respectiv, moartea. Metafora a fost folosită de-a lungul vremii în multe contexte pentru a descrie tipare care indică un anumit rezultat.
Cei patru călăreți ai blocajului profesional este o metaforă a piedicilor care exista în viața ta atunci când te găsești într-o situație profesională fără scăpare. Ai vrea să pleci dar nu știi unde, ai vrea să stai dar lucrurile să se schimbe însă pentru asta nu mai ai energie. Plecarea ar însemna să îți întorci universul cu susul în jos. Să rămâi înseamnă să îți compromiți starea de sănătate. Cum ai ajuns aici ?
În ultimii doi ani am adunat peste 1000 de ore de coaching individual și peste 500 de ore de coaching de grup în programe de transformarea personală și profesională. Am lucrat cu oameni cu 10 clase și cu MBA. Am susținut clienți din România și din Europa. Am ascultat femei și bărbați, antreprenori și angajați, vorbind despre aceleași dureri chiar dacă cu alte cuvinte. Pentru că dpdv profesional, suntem toți educați în aceleași suferințe.
În acest articol vreau să-ți vorbesc despre:
- Ce rădăcini au cei patru călăreți ai blocajului tău profesional.
- Ce decizii poți lua pentru a-ți transforma momentul prezent profesional.
- Cum să ajungi la recunoștință pentru ceea ce ai, înainte să vrei altceva.
Vina = geamănul toxic al responsabilității
La naștere bebelușul nu are sentimentul separării de mamă. Sau de mediul înconjurător. Trăim câteva luni din viață cu certitudinea că suntem tot și conectați cu toată lumea. Și apoi începem să devenim educați. Părinții noștri – din iubire și dorința de a ne susține adaptarea socială- încep să ne învețe cum stă treaba cu viața. Și fac asta invățându-ne în primul rând iluzia de separare. Tu ești tu iar eu sunt eu. Tu ai corpul tău, dorințele tale și responsabilitățile tale. Și cu cât îți iei responsabilitățile mai în serios, cu atât ești apreciat ca fiind un copil ”precoce” și care se dezvoltă ”repede.” Mesajul este simplu și se înțelege clar: trebuie să ai responsabilități ca să te poți adapta.
În programele de grup coaching pe care le facilitez obișnuiam să îmi întreb clienții dacă sunt primul copil sau copilul singur la părinți. Acum nu îi mai întreb, îmi dau seama destul de repede. Noi (și eu sunt copil singur la părinți) am fost educați rapid cu această responsabilitate. Pentru că toată familia are o așteptare de la noi. Iar dacă ai avut frați și surori care te-au urmat, atunci ți s-a spus direct sau indirect: tu ești mai mare, TREBUIE să fii într-un anume fel pentru că ei să fie în siguranță. Nu doar acești copii sunt educați în sentimentul de responsabilitate. Toți suntem. Însă ce nu ne spune nimeni în acest demers educativ este despre partea întunecată a responsabilității:
- Nu pot să îmi dau demisia până nu închei acest proiect.
- Nu pot să le fac asta colegilor mei, abia ce am încheiat o perioadă dificilă.
- Părinții mei s-au chinuit mult să îmi plătească facultatea. Trebuie să îmi găsesc un job în domeniu.
- Simt că l-aș dezamăgi cu decizia mea de a încheia colaborarea. Mai aștept, poate se schimbă lucrurile.
Psihanalista Helen B.Lewis a fost cea care, la începutul anilor 1970 a făcut distincția dintre emoțiile de vină și rușine. Experiența de vină are în centru lucrul făcut sau nefăcut de tine. Dr. John Demartini diferențiază percepția de vină drept ”credința că prin acțiunile tale i-au creat cuiva mai mult negativ decât pozitiv.”
Cum îmi afectează vina alegerile profesionale ? Prin faptul că responsabilitatea față de mediul exterior va fi întotdeauna prioritară față de ceea ce îmi doresc cu adevărat. Va fi mereu vorba despre partenerul de viață, copii, șef, colegi, clienți, părinți, oricine care trebuie mulțumit și față de care să te simți responsabil. Cu cât ai învățat să fii mai responsabil în copilărie, cu atât porți pe umeri saci grei,plini cu vină.Și cocoșat de acești saci rareori îți găsești încrederea să îți asculți intuiția. Ea este acolo, încearcă să ajungă la tine printre zecile de voci care îți spun ”nu ești suficient, trebuie sa fii altfel, trebuie sa faci mai mult” însă cine are energia să o asculte ? Și atunci creierul tău inteligent a dezvoltat un mecanism cu reacție întârziată: furia.
Furia este o emoție de acțiune. Însă nu dacă o folosești împotriva ta. Cu cât ești mai furios pe tine, cu atât semeni mai mult dispreț, dezamăgire și tristețe în jurul tău. Până când, ajuns la capătul puterilor, decizi să renunți la responsabilitatea față de toata lumea și să acționezi. Însă calea aceasta este dureroasă și durează prea mult ca să merite să o tot repeți. Ai nevoie să înveți alt mecanism.
Rușinea – fantoma de care s-a ascuns încrederea
Teoria afectelor susține că emoțiile au evoluat pentru a facilita crearea unei strânse legături între bebeluș și îngrijitor, precum și pentru a facilita comunicarea între toți membri unui trib, asigurându-le astfel supraviețuirea.
Joseph Burgo afirmă în cartea lui ”Rușinea”: În moduri diferite, toate culturile folosesc capacitatea noastră înnăscută de a simți rușinea ca pe o modalitate de a impune normele și valorile specifice. În acest sens, toți oamenii au în comun capacitatea de a simți rușine, societatea o activează și o utilizează în diferite feluri.
- Nu sunt suficient de capabilă.
- Dacă nu mă descurc, cine mă ajută?
- Ce vor spune despre mine familia ? Prietenii ?
- Cine sunt eu să pot face așa ceva ?
- Dacă nu găsesc ceva mai bun ?
- Eu sunt o persoană de un anumit fel, cum să mă compromit făcând altceva ? (chiar dacă acel altceva este dorința sufletului tău).
Proverbiala replică „Scoală-te”, i-a zis Isus, „ridică-ți patul și umblă” este prezentată în Noul Testament ca o dovadă a puterii de a realiza minuni a Mântuitorului. În fapt, fiecare dintre cele 6 mari religii ale lumii au astfel de povești, despre puterea unui om asupra voinței altuia.
Exact așa arată rușinea. Păstrează constant în mintea ta pericolul de a fi exclus de ceilalți. Iar asta te determină să cauți permanent validarea modelului tău de a lua decizii prin reacția celor din jur.
Unul dintre clienții dintr-un program individual de coaching a decis de mai bine de un an să își schimbe jobul și să înceapă un demers antreprenorial. Și cu toate că motivația lui exista, teama de a fi respins de familie, prieteni, colegii de muncă, l-a determinat să aștepte până nu a mai rezistat emoțional într-un job dead end. Și pe măsură ce a început să își anunțe mediul din jur de decizia lui, a fost șocat să nu audă ce se aștepta. A primit susținere și nici o critică sau derâdere. Și abia atunci s-a întrebat: De ce am așteptat un an de zile sa le spun asta ? Ce mi s-ar fi putut intampla ?
Povestea lui este povestea a mii de oameni care au adânc programată în creier nevoia de a corespunde. Sunt șanse mari ca tu să fii unul dintre ei. Citești acest articol cu dorința de a înțelege de ce te simți blocat într-un mediu profesional care nu îți mai corespunde. Și cu toate astea nu te poți desprinde. Pentru că ți-ai erodat stima de sine, ani la rând, prin dorința de a corespunde și rușinea de a fi cine îți dorești.
Datoria – închisoarea minții
În cartea sa ”În adâncul sufletului” scriitoarea Dr. Hedi Hoka ne vorbește foarte clar despre cum ducem în noi toată familia noastră: Atât inconștientul colectiv (..) cât și sufletul familiei (..) sunt văzute ca jucând roluri importante în modelarea comportamentului și identității individuale și în înțelegerea motivațiilor și semnificațiilor care stau la baza experiențelor și relațiilor umane. (..) Prin urmare, familiile pot avea un suflet care transcende membrii individuali și continuă să existe și să influențeze generațiile viitoare.
Ne place sau nu, cultura în care ne-am născut și am fost educați este principalul motiv pentru care gândim ceea ce gândim. De aceea unii dintre noi avem destul de repede în viață percepția că nu ne găsim locul / nu ne putem adapta. Programarea culturală se contrapune unei intuitii interne de viață care ne spun ca nu e ok cum se intampla lucrurile. Însă pentru că prima are succes de cauza de cele mai multe ori, ajunge să ne simțim neînțeleși și neadaptați o bună bucată din viață.
Ce este datoria ? O serie de credințe care au la bază nevoia de conectare umană.
- Așa este corect să procedez.
- Vreau să împac pe toată lumea.
- Mulțumită lui / ei am obținut aceste rezultate.
- Nu poți trăi singur, trebuie să te adaptezi la nevoile celorlalți.
- Nu poți avea ce îți dorești în viață, trebuie să faci și compromisuri.
Dacă aș fi primit un Euro pentru fiecare client din coaching care mi-a argumentat că nu poate acționa pentru că ar fi iresponsabil față de…aș avea multe mii de euro. Datoria este sora mai mare a percepției de vină. Blocajul în datorie este că în 99% din cazuri NIMENI nu ne cere acest sacrificiu. Însă l-am configurat în mintea noastră ca o dovadă de conectare cu celălalt.
Iată doar câteva dintre cele mai întâlnite blocaje de datorie pe care le-am întâlnit în munca mea din ultimii ani:
- Șeful mi-a oferit această promovare (chiar dacă nu ți-o doreai) trebuie să îi arăt că merit încrederea lui, deși nu mă regăsesc în noile responsabilități.
- Managerul meu s-a străduit pentru mine, trebuie să îi arăt recunoștință.
- Clientul meu mi-a acceptat suma pe care am cerut-o, trebuie să îi arăt că merit.
- Partenerul meu m-a susținut când nu aveam bani, nu pot sa renunț la acest job.
În societatea noastră avem câteva datorii standard: să fii bun, să fii cinstit, să fii sărac sau măcar moderat în cum îți arăți succesul, să corespunzi așteptărilor familiei, să nu contrazici autoritatea.
Iar dacă te-ai simțit vreodată în familia, echipa sau cercul tău de prieteni ca o ”oaie neagră” te asigur că ai încălcat cel puțin una dintre aceste ‘’datorii’’.
Datoria are ca premiu sacrificiul personal. Aici vei găsi cele mai multe Victime îmbrăcate în costum de Salvator. Șmecheria aici este că această datorie NU SE VREA plătită vreodată. Așa că poți trăi o viață întreagă spunându-ți că trebuie să arăți loialitate companiei care uite câte ți-a oferit, fără să observi cum trec anii și oportunitățile pe lângă tine.
Admirația – mindsetul fix care îți blochează evoluția
Împreună cu o echipă extinsă de cercetători, Carol Dweck- Psiholog în cadrul Universității Stanford- a realizat în anii 1997 și 1998 o serie de experimente sociale în domeniul educației, pentru a vedea diferența dintre ce se contura atunci ca noul concept de ”mindset fix și mindset flexibil.” În mai multe etape, Carol Dweck a conturat două grupe cu același model de lucru: una în care copiilor li se oferă feedback pe trăsături iar o altă grupă în care participanții primeau feedback pe comportamentul demonstrat.
Rezultatele au fost atât de uimitoare încât cercetătorii au repetat studiul de câteva ori.
- Copiii care au primit feedback pe trăsături (cât de inteligent ești, cât de curajos ești, cât de îndrăzneț ești) alegeau probleme tot mai ușoare, care să le asigure succesul. De asemenea, aceștia refuzau să își asume riscuri și deveneau foarte repede demotivati în cazul unui feedback negativ.
- Copiii cărora li s-a oferit feedback pe comportamentul ales (nu te-ai oprit deși ai greșit la prima rundă, ai reușit să găsești o soluție chiar dacă ai fost mai încet) alegeau probleme tot mai dificile și se dovedeau tot mai adaptabili în starea emoțională. Foarte puțin din feedback-ul negativ le afecta motivația și asta pe termen scurt.
Concluzia studiului a fost pe cât de clară pe atât de zguduitoare: feedback-ul pozitiv oferit trăsăturilor generează o scădere a încrederii în sine.
Decenii întregi de educație s-au prăbușit. Toți știam că un om este motivat de feedback pozitiv. Cu cât mai mult, cu atât mai bine. Nu ne-a spus nimeni că există o diferență crucială între A FI și A FACE și că prima suferă de anxietatea de schimbare.
Care e ideea de fapt ? Noi ne definim identitar prin trăsăturile noastre. Iar primul loc din care învățăm cine suntem și ce trăsături avem este din mediul extern.
Mama mea obișnuia să îmi repete în copilărie ”Raluca nu știe matematică, dar știe română.” ”Raluca este foarte curajoasă, nu se sperie de nimic.” Și am mers mulți ani prin viață cu acest mindset: că nu știu să fac calcule și nu am voie să spun când îmi este frică.
A fi= cine sunt eu, scris în piatră. Așa sunt eu și nu mă pot schimba.
A face= este o acțiune a mea, iar eu știu că îmi pot schimba acțiunile.
A fi= povestea pe care mi-au spus-o alții despre mine și pe care am acceptat-o ca fiind adevărată.
A face= uneori fac, alteori nu. Pot să mă adaptez.
Din cauza acestei ecuații, dragă cititorule, te critici pentru faptul că este leneș, nu ești destul de frumos, de succes, inteligent sau faimos. Uitând că ai o viață bună pe care ți-ai construit-o și poți să o faci și mai bună, dacă îți dai voie să renunți la trăsăturile care crezi că te definesc.
Principala durere în orice reinventare profesională își are rădăcina în admirație. Eu sunt apreciat pentru X, y, z. Dacă plec și nu reușesc în viață voi fi disprețuit pentru că nu mai am aceste trăsături. Ce să aleg ? Și cu pendularea aceasta în minte îți petreci ani de zile pe un pod suspendat al nefericirii profesionale.
Si acum eu ce fac ?
Majoritatea oamenilor care aleg să lucreze cu mine o fac pentru că își doresc claritate și acțiune. Sigur, ea există în ei deja, însă au nevoie de o oglinda care să le reflecte propria putere interioară.
Noi acționăm sau nu reușim să acționăm nu dintr-un motiv care ține de voință, așa cum se crede în mod obișnuit, ci din pricina imaginației. O ființă umană întotdeauna acționează, simte și înfăptuiește conform cu ceea ce își imaginează că este adevărat despre sine și ceea ce-o înconjoară. Scria Dr. Maxwell Maltz acum mai bine de 60 de ani în cartea sa Psiho-cibernetica.
Ceea ce fac eu în programele de coaching este să îi ghidez să își șteargă oglinda proprie (povestea personală) și să își construiască viața pe care și-o imaginează. Cu mențiunea că pot să își schimbe imaginea de câte ori doresc. Puterea lor va rămâne intactă.
Dacă ai ajuns până la finalul acestui articol și te întrebi ” Bun, și eu de unde încep ?” dă-mi voie să îți ofer o doză de claritate.
- Așează-te în timp. Așa cum un plug oferă unui câmp amorf ordinea necesară plantării semințelor, timpul oferă spațiu pentru energia noastră să curgă spre ceva. Setează-ți timp: în cât timp vei lua ce decizie ? Specific și măsurabil, nu cum ai procedat până acum.
- Oferă-ți spațiu: imaginează-ți cea mai bună variantă a deciziei tale, oricare vrei să fie ea. Pune pe foaie cu detalii ce îți dorești și cum se va schimba viața ta pe măsură ce acționezi (NU la finalul deciziei, ci pe măsură ce o pui în aplicare).
- Observă care dintre cei patru călăreți își fac cunoscută imediat prezența (la fel ca orice lucru din acest univers, și ei vor veni în perechi).
- Cere susținerea pentru a le demonstra că au dreptate. (!!??!) Ai citit corect. Alege să lucrezi cu un Coach, Mentor, Consilier și spune-i că vrei să le demonstrezi fricilor tale că au dreptate, făcând exact lucrul de care te protejează.
Nimic nu stinge mai rapid focul unei frici decât să acționezi în direcția ei. Do it afraid este un slogan care își are meritul pentru ca spune simplu adevarul.
Anul acesta am vizitat partea de Nord a Indiei. Într-una dintre zile am ajuns la Agra Fort, așezat peste drum de Taj Mahal. Ce m-a impresionat la acest fort au fost nenumăratele construcții și ansamble de protecție, care îl făceau practic de nepătruns. L-am întrebat pe ghid diverse informații: de ce aveau ușile de la intrare atât de mici, de ce au construit majoritatea drumurilor în pantă, și de fiecare dată răspunsul lui era același: Pentru a se proteja, aveau mulți dușmani.
Ce nu ni se spune în educația timpurie este că o fortăreață cu multă protecție ține ascunsă în ea și multă frică. Când te deschizi lumii, primul pas este să îți dovedești frica și să pășești în direcția ei.
Viața ta este scurtă. Și în acest scurt răgaz, vine cu toate setările necesare ca să fie trăită în flux și armonie minte-suflet. Iar munca ta să fie o încununare a celor două și nu crucea ta de sacrificiu.
Tu alegi.
Raluca Culda,
Cea care îți dorește o viață profesională împlinită
p.s dacă te-a inspirat articolul meu și vrei să lași în urmă acești călăreți, te invit la o discuție
Sunt systemic coach și autoarea programului Reinventează-te.
Am formare profesională în psihologie, consiliere familială și de cuplu, NLP și cercetări în domeniul psihogenealogiei.
Misiunea mea este să susțin oamenii să strălucească.